In orasul asta mare si aglomerat am simtit ca raman fara aer.
Chiar daca eram in cel mai mare parc pe care l-am vazut, am ramas fara aer si
nu am mai putut respira. Am lesinat si mi-am revenit abia peste cateva zeci de
minute bune.
Faptul ca mai sunt in
locul asta sute de mii de suflete care gandesc in acelasi timp cu mine, care
respira acelasi aer cu mine si care au un suflet ce imparte acelasi spatiu cu
al meu m-a facut sa fiu claustrofob. Vreau un loc al meu. Ma sperie gandul ca
sunt atat de multi oameni in jurul meu si cu toate astea noi ne gandim numai la
problemele noastre si le transformam in cele mai grave situatii care ar putea
exista pe acest pamant.
Si ma sperie nimicnicia noastra. Suntem atat de siguri ca
nimic nu ni se poate intampla si cu toate astea oricand putem disparea de pe
acest pamant, ca si cum nici nu am fi existat. Am ramas fara aer traind cu
gandul ca sunt neimportant. Ca nu contez decat pentru o mana de persoane care
peste cativa ani ma vor uita.
Am ramas fara aer gandindu-ma cat de mic si mediocru sunt. Si
gandindu-ma la asta am realizat ca nici cea mai mare jungla in care sa nu fie
alt om nu mi-ar fi de ajuns pentru a avea aer. O sa raman in orasul acesta si
sper ca aerul pe care il respir sa nu fuga de mine. Am nevoie de aer ca de...
aer.
